Rezolvare subiect la bac 2009 geografie
Download Rezolvare subiect la bac 2009 geografie
Wednesday, July 1, 2009
Tuesday, June 30, 2009
Rezolvare subiecte bac 2009 matematica
Rezolvare subiecte bac 2009 matematica
Download rezolvare bac 2009 matematica
Download rezolvare bac 2009 matematica
Friday, June 26, 2009
Rezolvare subiecte bac 2009 romana proba scrisa
REZOLVARI:
I Lucian Blaga - Infrigurare
1. Sinonime contextuale "surasul"-zambetul "palpaire"-adiere
2. Liniile de pauza izoleaza o sintaxa explicativa.
3. Eul liric se evidentiaza prin: verbe la persoana I ("strang" "as putea") si adjective posesive ("noaptea mea")
4 Teme: dorinta eroica, natura.
5 Particularitati prozodice: versul alb, versul liber si organizarea neregulata a strofelor.
6 Indicativul prezent are efect stilistic prin sugerarea permanentei iubirii ("esti aproape") pe langa meditatia pe tema trecerii timpului.
7 Intre titlul si textul poeziei se manifesta o relatie de corespondenta, prin ideea de comuniune a omului cu natura. Elementele naturii potenţeaza trairea sentimentului de iubire, fara sa-l lase indiferent pe poet ("Pe coasta-n vrezi de nouri/ creste luna")
8 In strofa a treia, erosul are energie integratoare si se manifesta prin gesturile de imbratisare a iubitei ("Mani tomnatice intinde noaptea mea spre tine/ si din spuma de lumin-a licuricilor versui/ si-adun in inima surasul/").
Planul este interior, cuprinde elemente descriptieve ale acestor stari afective. Ambiguitatea, sugestivitatea, metaforele, epitetele realizeaza expresivitatea limbajului ideii poetice.
9 Expresivitatea rezulta din particularizarea resurselor stilistice si prozodice, pentru producerea de efecte estetice si artistice. Poetul foloseste figuri de stil frecvente, simboluri, corespondente intre mediul inconjurator si fiinta umana.
II. 17. (iubire)
Sunt de acord cu părerea lui Ioan Slavici conform căreia „Iubirea e din altă lume şi se iveşte din senin, fără ca să şti de ce, se dă pe faţă, fără ca să ştii cum şi te duce fără ca să şti unde.”.
În primul rând, iubirea apare spontan, fiind imprevizibilă, ca orice sentiment al omului. Din această cauză, s-a considerat că dragostea „este din altă lume”, pogorându-se asupra noastră ca un har divin, ca o vrajă, ori o boală. Un exemplu din literatura noastră este mitul zburătorului, regăsit în poezia „Sburătorul” a lui Ion Heliade Rădulescu, unde fata care se îndrăgosteşte cere ajutorul mamei pentru a scăpa de acele senzaţii necunoscute ei.
În al doilea rând, odată îndrăgostiţi, cei doi tineri pot renunţa la orice pentru a-şi păstra iubirea, trecând peste prejudecăţi majore: sociale, rasiale, religioase, ceea ce îi aruncă în tumultul vieţii, fără a şti unde. Spre exemplu în legenda „Romeo şi Julieta” se ajunge la un final tragic pornind de la o pasiune înflăcărată ce încalcă regulilile sociale. Un alt exemplu se regăseşte în romanul „Mara” al lui Ioan Slavici, unde Persida trece peste contrângeri religioase, sociale, etnice, incompatibilitate de temperament ducând la o situaţie mai puţin tragică, dar la o căsnicie nefericită.
În concluzie, iubirea poate fi privită ca o pasiune apărută din senin, ce ne poartă pe căi neprevăzute, dacă nu optăm pentru o viaţă constrânsă de rigorile raţiunii.
III. 43 (tema şi viziunea despre lume într-un roman psihologic interbelic – Pădurea spânzuraţilor, Liviu Rebreanu )
Romanul românesc interbelic începe sub auspiciile lui Liviu Rebreanu, a cărui operă stă sub semnul unei „poetici a organicului”, coordonata fundamentala a creaţiei sale şi dimensiune a realismului cu accente naturaliste.
După cum mărturiseşte în articolul doctrinar „Cred”, pentru Liviu Rebreanu literatura este „creaţie de oameni şi viaţă”, iar romanul este discurs ce „fixează curgerea vieţii”, ce „dă vieţii un tipar care îi cuprinde dinamismul şi fluiditatea.
Liviu Rebreanu este creatorul romanului românesc modern, deoarece scrie primul roman obiectiv din literatura noatră -„Ion” şi primul roman de analiza psihologică din proza românească -„Pădurea spânzuraţilor”. Acesta din urma se impune ca reper fundamental în evoluţia romanului psihologic românesc, ca primul studiu al unui caz de conştiinţă.
Nuvelele care preced romanul „Pădurea spânzuraţilor” sunt: „Catastrofa”,”Iţic Strul Dezertor” şi „Hora morţii”, pe baza cărora Liviu Rebreanu îşi ceează primul roman de analiza psihologica.
În geneza romanului se împletesc date obiective ale realităţii cu un material afectiv tulburător. G. Călinescu vede în „Pădurea spânzuraţilor” o monografie a „incertitudinii chinuitoare”, iar Paul Georgescu afirmă că scrierea nu este „un roman monografic la războiului” ci , în primul rând, „o confruntare a unor păreri critice despre sensul vieţii cu însăşi viaţa aflată la extrema limită”.
Ca orice roman, „Pădurea spânzuraţilor” are o acţiune complexă, desfăşurată pe mai multe planuri, cu personaje numeroase şi cu o intriga complicată.
Tema o constituie evocarea realistă şi obiectivă a Primului Război Mondial, în care accentul cade pe condiţia tragică a intelectualului ardelean, silit să lupte sub steag străin împotriva propriului neam. Se pot distinge două subteme ale roman: iubirea faţă de patrie şi dilema între datorie şi dragoste faţă de ţară manifestată în conştiinţă.
Personajul central al romanului este locotenentul Apostol Bologa. Drama lui este declanşată de criza psihologica, personajul apărând ca subiect trăitor şi observator al propriilor stări de conştiinţa. Eroul îşi trăieşte propriile emoţii, sentimentele si incertitudinile, tragicul său conflict interior fiind declanşat de sentimentul datoriei de cetăţean, ce-i revine din legile satului austro-ungar şi apartenenţa la etnia românească. Din punct de vedere structural, romanul este alcătuit din patru cărţi, fiecare având cate unsprezece capitole, cu excepţia ultimei, care are doar opt capitole, fapt ce a fost interpretat de critica literara prin acela ca viaţa tânărului Bologa s-a sfârşit prea curând şi într-un mod nefiresc.
Romanul are doua planuri distincte ce evoluează paralel, dar care se intercondiţionează: unul al tragediei războiului şi altul al dramei psihologice a personajului principal. Scriitorul foloseşte ca tehnică narativă introspecţia, retrospecţia, portretul direct al autorului, dialogul şi monologul interior, naraţiunea fiind la persoana a III-a (naratorul este omniscient şi omniprezent). Construcţia romanului este circulară şi simetrică: romanul „Pădurea spânzuraţilor” începe şi se termină cu imaginea spânzurătorii şi cu privirea luminoasă a condamnatului.
Începutul romanului relatează o atmosfera cenuşie de toamna mohorâta, în timpul Primului Război Mondial, în care imaginea spânzurătorii stăpâneşte întreg spaţiul vizual şi spiritual. Apare şi descrierea, existând o corespondenţă între elementele naturii şi stările personajului: „Sub cerul cenuşiu de toamna ca un clopot uriaş de sticla aburită, spânzurătoarea nouă şi sfidătoare (…) întindea braţul cu ştreangul spre câmpia neagră”.
Locotenentul Apostol Bologa, ca membru al Curţii Marţiale, a făcut parte din completul de judecată care l-a condamnat la moarte prin spânzurătoare pe sublocotenentul ceh Svoboda, pentru că încercase să treacă frontul la inamic. Convins că şi-a făcut datoria faţă de stat, Bologa supraveghează cu severitate pregătirea execuţiei, dând dovada de lipsa totala de sentimente, însa ele vor fi cele care îl vor ucide in final. Bologa are foarte bine inoculat simţul datoriei de către tatăl sau, care îl sfătuieşte: „Ca bărbat să-ţi faci datoria şi să nu uiţi niciodată că eşti român”. Educaţia religioasa din copilărie, dată de mama sa, apoi studiile de filosofie de la Budapesta au sădit în Apostol valori care s-au sedimentat mai ales în automatisme şi prejudecăţi.
Intelectual prin formaţie, eroul nu face parte, la începutul romanului, din categoria celor care problematizează existenţa. Excesul cu care participă la pregătirea spânzurării lui Svboda, fără a lua în considerare altceva decât imperativul datoriei, dovedeşte acest lucru. Logodna cu Marta şi apoi ruperea logodnei, probează incapacitatea personajului de a se desface din lanţul automatismelor. Destinul lui Apostol Bologa însumează evenimente şi întâmplări de război, dublate de reflecţii profunde asupra situaţiei fără ieşire în care se afla personajul, după mutarea teatrului de lupta pe frontul românesc. În încercările disperate de a evita confruntarea directă cu românii, Apostol face acte de eroism, distrugând un reflector rusesc, în speranţa că va obţine de la generalul Karg transferul în altă zonă de lupta.
Punctul culminant este atins în momentul în care este din nou numit membru al Curţii Marţiale şi este obligat să participe la judecarea a doisprezece români acuzaţi de dezertare. Dezertarea devine şi pentru Apostol soluţia de a-şi salva propria conştiinţă de la frământările actului de a-şi condamna propriii fraţi. De aceea planul pe care şi-l face nu este nici pe departe unul elaborat, lucru ce demonstrează că în fapt el se lasă prins din moment ce se îndreaptă hipnotic spre zona frontului păzită de cel mai vigilent duşman al său. Este prins, condamnat la moarte şi executat prin spânzurare, într-o scena simetrica celei din incipitul romanului. Aceeaşi lumina, aceeaşi atitudine sfidătoare din ochii lui Svoboda se va vedea în final în ochii lui Bologa în momentul executării. În momentul spânzurării, ca şi Svoboda la începutul romanului, "Apostol îşi potrivi singur ştreangul, cu ochii însetaţi de lumina răsăritului".
Viziunea despre lume, în ochii lui Apostol Bologa, se schimba din momentul în care sublocotenentul ceh Svoboda înfrunta moartea cu seninătate. Din acel moment, pentru el, războiul nu va mai fi doar o lupta fără sentimente, iar fiecare faptă se va transmite în conştiinţa personajului producând intense trăiri, emoţii, senzaţii, surprinse cu abilitate de Rebreanu. Din acel moment, începe criza lui de conştiinţa redata de narator prin monolog interior sau autoanaliza de catre narator: „Apostol Bologa se făcu roşu de luare-aminte şi privirea i se lipise pe fata condamnatului. Îşi auzea bătăile inimii ca nişte ciocane”.
Lumina este vazută în roman ca motiv, apărând frecvent în text: în copilăria lui Apostol, în ochii lui Svoboda, sub forma reflectorului şi în ochii lui Apostol, atunci când acesta va înfrunta moartea aşa cum o făcuse şi cel pe care îl condamnase cu atât obiectivism în incipitul romanului, privirea lui zburând nerăbdătoare spre ”lumina răsăritului”, spre „strălucirea cereasca”.
Apostol Bologa moare ca un erou al neamului său, din dragoste pentru ţara sa, pentru libertate şi adevăr, pentru triumful valorilor morale ale omenirii.
Liviu Rebreanu este în acest roman „un analist al stărilor de conştiinţă, al învălmăşelilor de gânduri, al obsesiilor tiranice", viziunea dspre lume fiind redată prin ochii personajului principal care suportă o adevărată transformare a conştiinţei.
I Lucian Blaga - Infrigurare
1. Sinonime contextuale "surasul"-zambetul "palpaire"-adiere
2. Liniile de pauza izoleaza o sintaxa explicativa.
3. Eul liric se evidentiaza prin: verbe la persoana I ("strang" "as putea") si adjective posesive ("noaptea mea")
4 Teme: dorinta eroica, natura.
5 Particularitati prozodice: versul alb, versul liber si organizarea neregulata a strofelor.
6 Indicativul prezent are efect stilistic prin sugerarea permanentei iubirii ("esti aproape") pe langa meditatia pe tema trecerii timpului.
7 Intre titlul si textul poeziei se manifesta o relatie de corespondenta, prin ideea de comuniune a omului cu natura. Elementele naturii potenţeaza trairea sentimentului de iubire, fara sa-l lase indiferent pe poet ("Pe coasta-n vrezi de nouri/ creste luna")
8 In strofa a treia, erosul are energie integratoare si se manifesta prin gesturile de imbratisare a iubitei ("Mani tomnatice intinde noaptea mea spre tine/ si din spuma de lumin-a licuricilor versui/ si-adun in inima surasul/").
Planul este interior, cuprinde elemente descriptieve ale acestor stari afective. Ambiguitatea, sugestivitatea, metaforele, epitetele realizeaza expresivitatea limbajului ideii poetice.
9 Expresivitatea rezulta din particularizarea resurselor stilistice si prozodice, pentru producerea de efecte estetice si artistice. Poetul foloseste figuri de stil frecvente, simboluri, corespondente intre mediul inconjurator si fiinta umana.
II. 17. (iubire)
Sunt de acord cu părerea lui Ioan Slavici conform căreia „Iubirea e din altă lume şi se iveşte din senin, fără ca să şti de ce, se dă pe faţă, fără ca să ştii cum şi te duce fără ca să şti unde.”.
În primul rând, iubirea apare spontan, fiind imprevizibilă, ca orice sentiment al omului. Din această cauză, s-a considerat că dragostea „este din altă lume”, pogorându-se asupra noastră ca un har divin, ca o vrajă, ori o boală. Un exemplu din literatura noastră este mitul zburătorului, regăsit în poezia „Sburătorul” a lui Ion Heliade Rădulescu, unde fata care se îndrăgosteşte cere ajutorul mamei pentru a scăpa de acele senzaţii necunoscute ei.
În al doilea rând, odată îndrăgostiţi, cei doi tineri pot renunţa la orice pentru a-şi păstra iubirea, trecând peste prejudecăţi majore: sociale, rasiale, religioase, ceea ce îi aruncă în tumultul vieţii, fără a şti unde. Spre exemplu în legenda „Romeo şi Julieta” se ajunge la un final tragic pornind de la o pasiune înflăcărată ce încalcă regulilile sociale. Un alt exemplu se regăseşte în romanul „Mara” al lui Ioan Slavici, unde Persida trece peste contrângeri religioase, sociale, etnice, incompatibilitate de temperament ducând la o situaţie mai puţin tragică, dar la o căsnicie nefericită.
În concluzie, iubirea poate fi privită ca o pasiune apărută din senin, ce ne poartă pe căi neprevăzute, dacă nu optăm pentru o viaţă constrânsă de rigorile raţiunii.
III. 43 (tema şi viziunea despre lume într-un roman psihologic interbelic – Pădurea spânzuraţilor, Liviu Rebreanu )
Romanul românesc interbelic începe sub auspiciile lui Liviu Rebreanu, a cărui operă stă sub semnul unei „poetici a organicului”, coordonata fundamentala a creaţiei sale şi dimensiune a realismului cu accente naturaliste.
După cum mărturiseşte în articolul doctrinar „Cred”, pentru Liviu Rebreanu literatura este „creaţie de oameni şi viaţă”, iar romanul este discurs ce „fixează curgerea vieţii”, ce „dă vieţii un tipar care îi cuprinde dinamismul şi fluiditatea.
Liviu Rebreanu este creatorul romanului românesc modern, deoarece scrie primul roman obiectiv din literatura noatră -„Ion” şi primul roman de analiza psihologică din proza românească -„Pădurea spânzuraţilor”. Acesta din urma se impune ca reper fundamental în evoluţia romanului psihologic românesc, ca primul studiu al unui caz de conştiinţă.
Nuvelele care preced romanul „Pădurea spânzuraţilor” sunt: „Catastrofa”,”Iţic Strul Dezertor” şi „Hora morţii”, pe baza cărora Liviu Rebreanu îşi ceează primul roman de analiza psihologica.
În geneza romanului se împletesc date obiective ale realităţii cu un material afectiv tulburător. G. Călinescu vede în „Pădurea spânzuraţilor” o monografie a „incertitudinii chinuitoare”, iar Paul Georgescu afirmă că scrierea nu este „un roman monografic la războiului” ci , în primul rând, „o confruntare a unor păreri critice despre sensul vieţii cu însăşi viaţa aflată la extrema limită”.
Ca orice roman, „Pădurea spânzuraţilor” are o acţiune complexă, desfăşurată pe mai multe planuri, cu personaje numeroase şi cu o intriga complicată.
Tema o constituie evocarea realistă şi obiectivă a Primului Război Mondial, în care accentul cade pe condiţia tragică a intelectualului ardelean, silit să lupte sub steag străin împotriva propriului neam. Se pot distinge două subteme ale roman: iubirea faţă de patrie şi dilema între datorie şi dragoste faţă de ţară manifestată în conştiinţă.
Personajul central al romanului este locotenentul Apostol Bologa. Drama lui este declanşată de criza psihologica, personajul apărând ca subiect trăitor şi observator al propriilor stări de conştiinţa. Eroul îşi trăieşte propriile emoţii, sentimentele si incertitudinile, tragicul său conflict interior fiind declanşat de sentimentul datoriei de cetăţean, ce-i revine din legile satului austro-ungar şi apartenenţa la etnia românească. Din punct de vedere structural, romanul este alcătuit din patru cărţi, fiecare având cate unsprezece capitole, cu excepţia ultimei, care are doar opt capitole, fapt ce a fost interpretat de critica literara prin acela ca viaţa tânărului Bologa s-a sfârşit prea curând şi într-un mod nefiresc.
Romanul are doua planuri distincte ce evoluează paralel, dar care se intercondiţionează: unul al tragediei războiului şi altul al dramei psihologice a personajului principal. Scriitorul foloseşte ca tehnică narativă introspecţia, retrospecţia, portretul direct al autorului, dialogul şi monologul interior, naraţiunea fiind la persoana a III-a (naratorul este omniscient şi omniprezent). Construcţia romanului este circulară şi simetrică: romanul „Pădurea spânzuraţilor” începe şi se termină cu imaginea spânzurătorii şi cu privirea luminoasă a condamnatului.
Începutul romanului relatează o atmosfera cenuşie de toamna mohorâta, în timpul Primului Război Mondial, în care imaginea spânzurătorii stăpâneşte întreg spaţiul vizual şi spiritual. Apare şi descrierea, existând o corespondenţă între elementele naturii şi stările personajului: „Sub cerul cenuşiu de toamna ca un clopot uriaş de sticla aburită, spânzurătoarea nouă şi sfidătoare (…) întindea braţul cu ştreangul spre câmpia neagră”.
Locotenentul Apostol Bologa, ca membru al Curţii Marţiale, a făcut parte din completul de judecată care l-a condamnat la moarte prin spânzurătoare pe sublocotenentul ceh Svoboda, pentru că încercase să treacă frontul la inamic. Convins că şi-a făcut datoria faţă de stat, Bologa supraveghează cu severitate pregătirea execuţiei, dând dovada de lipsa totala de sentimente, însa ele vor fi cele care îl vor ucide in final. Bologa are foarte bine inoculat simţul datoriei de către tatăl sau, care îl sfătuieşte: „Ca bărbat să-ţi faci datoria şi să nu uiţi niciodată că eşti român”. Educaţia religioasa din copilărie, dată de mama sa, apoi studiile de filosofie de la Budapesta au sădit în Apostol valori care s-au sedimentat mai ales în automatisme şi prejudecăţi.
Intelectual prin formaţie, eroul nu face parte, la începutul romanului, din categoria celor care problematizează existenţa. Excesul cu care participă la pregătirea spânzurării lui Svboda, fără a lua în considerare altceva decât imperativul datoriei, dovedeşte acest lucru. Logodna cu Marta şi apoi ruperea logodnei, probează incapacitatea personajului de a se desface din lanţul automatismelor. Destinul lui Apostol Bologa însumează evenimente şi întâmplări de război, dublate de reflecţii profunde asupra situaţiei fără ieşire în care se afla personajul, după mutarea teatrului de lupta pe frontul românesc. În încercările disperate de a evita confruntarea directă cu românii, Apostol face acte de eroism, distrugând un reflector rusesc, în speranţa că va obţine de la generalul Karg transferul în altă zonă de lupta.
Punctul culminant este atins în momentul în care este din nou numit membru al Curţii Marţiale şi este obligat să participe la judecarea a doisprezece români acuzaţi de dezertare. Dezertarea devine şi pentru Apostol soluţia de a-şi salva propria conştiinţă de la frământările actului de a-şi condamna propriii fraţi. De aceea planul pe care şi-l face nu este nici pe departe unul elaborat, lucru ce demonstrează că în fapt el se lasă prins din moment ce se îndreaptă hipnotic spre zona frontului păzită de cel mai vigilent duşman al său. Este prins, condamnat la moarte şi executat prin spânzurare, într-o scena simetrica celei din incipitul romanului. Aceeaşi lumina, aceeaşi atitudine sfidătoare din ochii lui Svoboda se va vedea în final în ochii lui Bologa în momentul executării. În momentul spânzurării, ca şi Svoboda la începutul romanului, "Apostol îşi potrivi singur ştreangul, cu ochii însetaţi de lumina răsăritului".
Viziunea despre lume, în ochii lui Apostol Bologa, se schimba din momentul în care sublocotenentul ceh Svoboda înfrunta moartea cu seninătate. Din acel moment, pentru el, războiul nu va mai fi doar o lupta fără sentimente, iar fiecare faptă se va transmite în conştiinţa personajului producând intense trăiri, emoţii, senzaţii, surprinse cu abilitate de Rebreanu. Din acel moment, începe criza lui de conştiinţa redata de narator prin monolog interior sau autoanaliza de catre narator: „Apostol Bologa se făcu roşu de luare-aminte şi privirea i se lipise pe fata condamnatului. Îşi auzea bătăile inimii ca nişte ciocane”.
Lumina este vazută în roman ca motiv, apărând frecvent în text: în copilăria lui Apostol, în ochii lui Svoboda, sub forma reflectorului şi în ochii lui Apostol, atunci când acesta va înfrunta moartea aşa cum o făcuse şi cel pe care îl condamnase cu atât obiectivism în incipitul romanului, privirea lui zburând nerăbdătoare spre ”lumina răsăritului”, spre „strălucirea cereasca”.
Apostol Bologa moare ca un erou al neamului său, din dragoste pentru ţara sa, pentru libertate şi adevăr, pentru triumful valorilor morale ale omenirii.
Liviu Rebreanu este în acest roman „un analist al stărilor de conştiinţă, al învălmăşelilor de gânduri, al obsesiilor tiranice", viziunea dspre lume fiind redată prin ochii personajului principal care suportă o adevărată transformare a conştiinţei.
Thursday, June 25, 2009
Wednesday, June 24, 2009
Subscribe to:
Posts (Atom)
